“Lu tistamentu di lu attu” di Vito Marino

Si cunta e si raccunta e si secuta a raccuntari chi quannu lu Signuruzzu allistìu di criari ‘stu munnu, ci chiantau tanti arvuliddi e tanti ciuri, l’abbivirau, e accussì fici “Lu Paraddisu Terrestri”. Doppu, cu la crita fici tutti l’armali e, doppu avilli ‘nfurnati, pi falli ‘ntustari, l’abbiava dda dintra a manu a manu chi eranu pronti.

All’urtimu fici l’omu. Ci persi nanticchia di tempu, picchì lu vulia fari megghiu di l’autri armali, ma ci arriniscìu e misi puru a iddu nta lu paraddisu terrestri.
Mmezzu ‘st’armali c’era un gattu, lu primu attu chi criau lu Signuri, chi campau armenu cent’anni. Chistu, prima di moriri, fici tistamentu. ‘Stu tistamentu, p’ammucciallu, lu misi dintra ‘na ciancianedda e ‘sta ciancianedda la fici agghiuttiri a un surci.

Lu sapiti picchì tutti li atti, anchi chiddi moderni, chi sunnu beddi pasciuti cu carni e viscuttedda, quannu virinu un surci l’attrappanu?
Lu sapiti picchì quannu un gattu attrappa un surci lu scutulìa a manu ritta e a manu manca?
Ora vegnu e mi spiegu: li atti attrappanu li surci picchì sannu chi quarcunu d’iddi avi ancora la ciancianedda cu lu tistamentu nta la panza, e lu scutulianu pi sentiri si c’è lu scrusciu e accussì mpatrunirisi di lu tistamentu di lu primu attu di la storia.

(Vito Marino)

Published by
Vito Marino